Dieser Satz aus meiner Schulzeit fiel mir wieder ein, als ich neulich Schwalben auf einer Stromleitung sitzen sah. Das lieblich klingende österreichische Wort „Baba“ mag ich sehr, vor allem, wenn es in der typisch wienerischen weichen Aussprache in die Länge gezogen wird: „Babaaa...“. Im ländlichen Banat in dem ich aufgewachsen bin, war es in erster Linie ein salopp familiärer Abschiedsgruß zwischen befreundeten oder verwandten Personen. Im Zusammenhang mit dieser schon fast vergessenen Verabschiedungsfloskel musste ich an meine Grundschullehrerin denken.
Ich bin Frau Ernestine Loch vor mehreren Jahren ganz unverhofft bei einem Schwabentreffen in der Ulmer Fußgängerzone begegnet. Gleich nach der Begrüßung erzählte sie mir von den vielen Bildern, die ich in der Schule gemalt hatte. Sie sprach von bunten Zeichnungen voller Sehnsucht nach Ferne und großen Abenteuern. „Brigitte, du hast sehr gerne Zugvögel gemalt. Denen hast du große Taschen umgehängt. Ich habe dich oft dabei beobachtet, wie du mit ihnen gesprochen hast. Warst du mit deiner Zeichnung zufrieden, bekamen die Vögel einen Kuss aufgedrückt und einen für dich typischen Satz mit auf den Weg: „Bussi, Baba, fliegt weiter nachAfrika“. Dann hast du sie mit einem zufriedenen Gesicht auf große Reise geschickt.“ Sie machte eine kleine Pause und fuhr sogleich fort: „Sag mal, hast du immer noch so viel Fantasie?“ Am liebsten hätte ich sofort ganz laut ja gesagt, mein Respekt vor ihr war einfach zu groß, ich schwieg lieber.
Es überraschte mich, dass meine ehemalige Lehrerin sich nach all den Jahren noch so gut an mich und an meine geliebten Piepmätze erinnern konnte. Nach einem gemurmelten, „Ja, ja, du und deine Zugvögel…“ wendete sie sich plötzlich von mir ab. Während sich die Tanzpaare des Schwabentreffens in ihren schönen Trachten im Rhythmus der Musik weiterdrehten, beobachtete ich Frau Loch aus den Augenwinkeln. Sie schien von dem Tanz in er Öffentlichkeit fasziniert zu sein. Ich wollte sie nicht weiter stören und verabschiedete mich, im Bewusstsein, dass dies womöglich die letzte Begegnung mit ihr war. Sie nickte mir freundlich zu und gab mir zum Abschied die Hand. Im Weggehen drehte ich mich noch einmal um und sah, dass sie in meine Richtung blickte und mir lächelnd winkte. Dabei fiel mir auf, dass wir immer Hochdeutsch miteinander gesprochen hatten. Ich fragte mich, ob sie unseren heimischen Dialekt überhaupt beherrschte, denn ich hatte sie ihn noch nie sprechen hören.
Unsere Mundart ist eine Melange von Dialekten aus unterschiedlichen Ländern. Paulisch wurden um 1773 neu besiedelt und liegt nördlich des Flusses Marosch. Da die Einwanderer aus mehreren europäischen Gebieten kamen, mischten sich im Laufe der Zeit auch ihre Idiome. So flossen Wörter aus mehreren Regionen Deutschlands, aus Österreich, Böhmen, aus dem Elsass und aus Lothringen mit ein. Starken Einfluss hatte sicherlich das Österreichische, welches die damalige Landessprache der Monarchie war.
Dass zahlreiche Worte in unserer Mundart aus der Alpenrepublik stammen, ist mir so richtig bewusst geworden, als ich einen Freund in Niederösterreich besuchte. Bei einem Ausflug in sein Heimatdorf in der Nähe von Steyr stellte ich überrascht fest, dass in der dortigen Mundart viele Worte auch in meiner Muttersprache zu finden sind. Besonders gerührt war ich, als Herbert seinen Vater liebevoll „Tati“ (Papa) genannt hatte. Ich wurde sofort zu einer aufmerksamen Zuhörerin, denn vieles war mir sehr vertraut. Man sprach am Küchentisch von „Jause“ (Pausenbrot), „Paradeiser“ (Tomaten), „Umorke“ (Gurken), „Agraasl“ (Stachelbeeren) und“ Riwiesl“ (Johannisbeeren) und „Faschiertem“ (Frikadellen). Die Möbel in der bäuerlichen „Kuchl“ (Küche) kamen mir irgendwie auch bekannt vor. Neben dem großen Tisch mit einer Besteckschublade in der Mitte, stand eine cremefarbene „Kredenz“ (Küchenschrank).
Da der uralte Vierkanthof der Familie an einem schattigen Berghang lag, sprachen wir irgendwann von langen, dunklen und kalten Wintertagen in den Bergen. Mit einem Mal fiel mir in diesem Zusammenhang der Ausdruck „Dou kriegt mer doch die Fraas“ (Dabei bekommt man doch große Angst) ein. Herbert lachte laut und sagte, dass er diesen Ausdruck auch kennt und er gab mir hundert „Perzent“ (Prozent) recht. Als ich ihm erzählte, dass wir früher von 20 „Deka“ Zucker sprachen und ich erst in der Schule gelernt hatte, dass es 200 Gramm wären, schmunzelte er nur. Nach diesem Abend wurde mir klar, dass auch Bauern aus Niederösterreich unter den Kolonisten im Banat gewesen sein mussten.
Während sich am nächsten Morgen das Gespräch um die früher gültige Erbfolge insteirischen Bauernfamilien drehte, kam ich zu dem Schluss, dass viele Menschen aufgrund von Geldsorgen demnach auswandern mussten. Ohne Aussicht auf einen Hof und auf ein Auskommen, nur mit der Hoffnung, im östlichen Zipfel der Habsburger Monarchie ihr Glück zu finden, machten sie sich auf einen ungewissen Weg ins Banat.
Als ich abreiste, gab mir Herbert noch ein freundliches und wunderbar weich ausgesprochenes „Babaaa, bis bald mal wieder“ mit auf den Weg. Rückblickend auf die letzte Begegnung mit meiner Lehrerin denke ich, dass ich ihr ein „Baba“ zum Abschied hätte sagen sollen. Leider kann ich es nicht mehr nachholen, denn sie ist vor mehreren Jahren verstorben. Ich finde es wirklich schade, dass sie nie erfahren hat, dass aus mir zwar keine Künstlerin geworden ist, dass ich dafür aber leidenschaftlich gerne Geschichten schreibe. Dies hätte ihr sicherlich gefallen. Ich kann mir sogar vorstellen, dass sie mich dabei ernst angesehen und mit ihrer schönen, tiefen Stimme gesagt hätte: „Brigitte, ich habe es schon immer gewusst. Du kannst Geschichten so gut wie die Alten im Dorf erzählen“. Und ich stelle mir noch vor, dass sie es auf „Schwowisch“ gesagte hätte…
Pupici, „baba” (la revedere), zburați spre Africa... ↑
Recent am văzut rândunele așezate pe linii de înaltă tensiune și așa mi-am amintit de această propoziție din zilele mele de școală. Îmi place foarte mult cuvântul austriac „baba” (la revedere) cu sunet dulce, mai ales când este rostit în pronunția blândă tipic vieneză: „babaaa...” (la revedeeere). În Banatul rural unde am copilărit, expresia aceasta a fost în primul rând un cuvânt de rămas bun folosit de familie, între prieteni sau rude. Amintindu-mi această frază aproape uitată dupa atâția ani, mi-a venit în minte învățătoarea mea din școala elementară germană.
Am întâlnit-o pe neașteptate pe doamna Ernestine Loch în urmă cu mai mulți ani la o întâlnire șvabă în zona pietonală din Ulm. Imediat după salut mi-a povestit despre multele desene pe care le-am făcut la școală. Mi-a spus despre poveștile mele pictate cu imaginațiepline de dor de locuri îndepărtate și de mari aventuri. „Brigitte, ți-a plăcut foarte mult să pictezi păsări migratoare. Erai fascinată de viața lor. Te-am văzut adesea vorbind cu ele. Dacă ai fost mulțumită de desenul tău, păsările primeau un sărut și o urare tipică pentru tine: ‚Pupici, la revedere, zbor lin spre Africa...’. Apoi le trimiteai într-o călătorie lungă cu o față mulțumită.” Doamna Loch s-a oprit o clipă și a continuat imediat: „Spune-mi, mai ai atâta imaginație?” Mi-ar fi plăcut să fi spus „da” imediat, dar respectul meu pentru dânsa era prea mare, am preferat să tac.
M-a surprins faptul că fosta mea învățătoare și-a amintit atât de clar de mine și de iubitele mele păsări după toți acești ani. După un murmur: „Da, da, tu și păsările tale călătoare...” ea și-a întors brusc fața de la mine. În timp ce cuplurile de dansatori ale întâlnirii șvabe în frumoasele lor costume tradiționale continuau să se învârtă în ritmul muzicii, am privit-o cu coada ochiului. Părea fascinată de dansul din public. Nu am vrut să o deranjez mai mult și mi-am luat rămas bun, știind că aceasta ar putea fi ultima întâlnire cu ea. Ea mi-a dat din cap prietenește și mi-a strâns mâna. În timp ce mă îndepărteam, mi-am întors privirea și am văzut că ea se uita în direcția mea și îmi făcea cu un mâna în semn de rămas bun. M-a frapat, că vorbisem mereu în limba germană corect gramatical. M-am întrebat dacă dânsa vorbea în dialectul nostru natal din sat, deoarece nu o auzisem niciodată vorbindu-l.
Dialectul nostru șvăbesc este un amestec de regionalisme din diferite țări. Păulișul, satul unde am crescut, se află la nord de râul Mureș, la poalele munților Zarand. Deoarece imigranții care s-au stabilit în jurul anului 1773 au venit din mai multe zone europene, idiomurile lor s-au amestecat de-a lungul timpului. Au fost incluse cuvinte din mai multe regiuni din Germania, Austria, Boemia, Alsacia și Lorena. Austriaca, care era limba națională a monarhiei la acea vreme avea cu siguranță o influență puternică.
Când am vizitat anul trecut un prieten din Austria Inferioară, mi-am dat seama că numeroase cuvinte din dialectul nostru șvăbesc provin din Republica Alpină. Într-o excursie în satul natal de lângă Steyr, am fost surprinsă să constat că multe dintre cuvintele din dialectul lor local pot fi regăsite și în limba mea maternă. Am fost deosebit de emoționată când Herbert și-a numit afectuos tatăl „Tati” (tati – așa cum se spune și pe românește în Banat). Am devenit imediat atentă pentru că multe cuvinte îmi erau foarte familiare. La masa din bucătărie se vorbea despre „Jause” (pâine pentru micul dejun), „Paradeiser“ (roșii), „Umorke” (castraveți), „Agraasl” (agrișe), „Riwiesl” (coacăze) și „Faschiertem“ (chiftele) – toate fiind similare în ambele idiome. Mobilierul din „Kuchl” (bucătărie) mi s-a părut și oarecum familiar. Lângă masa mare de acolo cu un sertar pentru tacâmuri în mijloc era un „Kredenz” (dulap de bucătărie) de culoare crem.
Întrucât vechea fermă păstrată a familiei se afla pe un versant de munte umbrit, la un moment dat am vorbit despre zilele lungi, întunecate și reci de iarnă la munte. În acest context, mi-a trecut brusc prin minte expresia „Dou kriegt mer doch die Fraas“ (aici te sperii foarte tare, ca de drac), Herbert a râs în hohote și a spus că și el cunoaște această expresie, este chiar similară la el in sat. După acea în acea seară mi-am dat seama că printre coloniştii din Banat trebuie să fi fost şi fermieri din Austria Inferioară, deoarece existau pur și simplu mult prea multe asemănări în dialectele noastre. În timp ce conversația de a doua zi dimineața se învârtea în jurul succesiunii valabile anterior în familiile de fermieri din Steyr, am ajuns la concluzia că mulți oameni au fost nevoiți să emigreze din cauza grijilor legate de bani. Fără nicio perspectivă de a avea o fermă sau mijloace de existență, sperând doar să-și găsească averea în vârful estic al Monarhiei Austro-Ungare, au pornit într-o călătorie incertă în Banat. Când am plecat, Herbert mi-a dat un prietenos și minunat pronunțat blând „babaaa - la revedeeere , ne vedem curând” pe drum.
Privind înapoi la ultima dată când mi-am întâlnit învățătoarea cred că ar fi trebuit să-i spun „baba” când mi-am luat rămas bun. Regret că nu mai o pot face pentru că a murit acum câțiva ani în urmă. Este într-adevăr păcat că ea nu a aflat niciodată că deși nu am devenit pictoriță, am o pasiune pentru scris povești și întâmplări reale. Cu siguranță i-ar fi plăcut asta. Îmi pot imagina chiar că m-ar fi privit serios și ar fi spus cu vocea ei frumoasă și profundă: „Brigitte, am știut dintotdeauna. Tu poți spune povești la fel ca și bătrânii din sat”. Și chiar îmi pot imagina că ea ar fi spus-o pe șvăbeste...