Heutzutage verwenden wir wie selbstverständlich unser Mobiltelefon um mit anderen zu kommunizieren, Musik zu hören, Fotos zu machen und für viele weitere sinnvolle oder auch weniger sinnvolle Dinge. Das war nicht immer so. Daran musste ich plötzlich denken, als ich letzten Herbst am ehemaligen Postamt in meinem Heimatdorf vorbeifuhr. Ich erinnerte mich an eine stille und unaufgeregte Zeit, an eine Zeit, in der wir ohne digitale Medien Kontakt zueinander pflegten.
Das Gebäude, in dem sich früher die rumänische Post befand, steht im Ortszentrum von Paulisch und stammt aus der Zeit der Österreich-Ungarischen Monarchie. Obwohl man dem alten Gemäuer einen etwas tristen, graublauen Anstrich verpasst hat, sieht es immer noch beindruckend aus. Das schöne alte Haus wird gegenwärtig privat genutzt. Die sich daneben befindende Apotheke ist in einem ähnlichen Bauwerk untergebracht. Dies brachte mich auf die Idee hineinzugehen, ich wollte mich dort umsehen.
Kurzentschlossen betrat ich das Haus. Ich ließ einer alten Dame, die in der Warteschlange am Verkaufstresen stand, den Vortritt und sah mich neugierig um. Zuerst wanderten meine Blicke zur hohen Zimmerdecke, dann zu den großen alten Fenstern. Das einfallende fahle Herbstlicht und die hell gestrichenen Wände zauberten eine besondere Atmosphäre. Nach einer Weile blieben meine Blicke an der Wand, die direkt an das Nachbargebäude angrenzte, hängen. Dabei fiel mir eine nette Geschichte aus meiner Kindheit ein.
In kommunistischen Zeiten hatten in unserem Dorf nur wenige Haushalte einen Telefonanschluss. Diesen zu bekommen war eine langwierige und nervenaufreibende Angelegenheit, ähnlich wie der Kauf eines PKWs. Einen Dacia zu besitzen und obendrein noch ein Telefon sein Eigen zu nennen, war der Inbegriff von Luxus. Ein Auto besaßen wir noch nicht, meine Eltern standen jedoch schon seit Jahren auf der Warteliste der staatlichen Verkauf- und Verteilungsstelle. Von einem Telefon im eigenen Haus konnten wir damals ebenfalls nur träumen.
Unter dem Dach der Post befand sich auch das Fernmeldeamt. Um den steigenden Bedarf an moderner Kommunikation zu decken, stellte man der Telefonzentrale in den 70er Jahren mehrere Leitungen zur Verfügung. Für die Mehrheit der Dorfbewohner war dies die einzig schnelle Verbindung zur Außenwelt. Ohne einen Telefonanschluss daheim musste man zum Telefonieren auf das Postamt gehen.
Ein paar Mal im Jahr rief meine Mutter ihre Eltern an und ich ging gerne mit ihr mit. Leider sah ich meine Großeltern mütterlicherseits nur selten und vermisste sie daher sehr. Opa hatte mit der modernen Technik nichts am Hut, dafür war Oma bei unseren Telefonaten immer gut gelaunt und fröhlich. Nach einem Fußmarsch von einer guten halben Stunde erreichten wir das Postamt. Dort angekommen, stellte sich Mutti gleich in der Warteschlange vor den Schalter an, während ich auf einem der harten Holzstühle Platz nahm. Nach einer endlos langen Zeit, war die erste Hürde genommen, Mutter war an der Reihe. Sie gab Omas Namen, den Ort und die Hausnummer an und sah der Telefonistin zu, wie diese alles in ein dickes Buch notierte. Nachdem die Daten aufgeschrieben waren, deutete die Dame vom Dienst mit dem Kopf auf den Warteraum. Wir verstanden es auch ohne Worte und nahmen dort Platz.
Ab jetzt hieß es für uns nur noch eines: Geduldig warten. Bis eine Telefonverbindung zustande kam, konnte es lange dauern, manchmal auch Stunden. Wie es bei kleinen Kindern aber so ist, wurde mir trotzdem schnell langweilig. Nur unter Erwachsenen zu sein, still zu sitzen und vor allem nichts sagen zu dürfen, war eine echte Herausforderung. Um mich etwas abzulenken, begann ich auf dem unbequemen Holzstuhl hin und her zu rutschen. Der ermahnende Blick des mir gegenübersitzenden Mannes hielt mich nicht davon ab, mit den Füßen heftig zu schaukeln. Ohne dass ich es wollte, wurden meine Beine aber immer schneller: Vor, zurück, vor, zurück … So dauerte es nicht mehr lange und ein Regenschirm, der an den Nachbarstuhl gelehnt war, fiel mit lautem Krachen um. Wie auf Kommando schauten mich alle vorwurfsvoll an. Etwas beschämt blickte ich nach unten und setzte dabei eine Unschuldsmiene auf. Die Dame aus der Zentrale warf mir einen leicht amüsierten Blick zu und lächelte dabei. Ohne weiter zum Guckfenster zu sehen, rutschte ich auf meinem Stuhl sofort nach hinten, mit der festen Absicht, stillzusitzen. Die sich nach oben bewegenden Augenbrauen meiner Mutter signalisierten mir unmissverständlich, dass es auch so bleiben sollte.
Geduld war leider noch nie meine Stärke, erst recht nicht in Kindertagen. Es dauerte nicht mehr lange und ich überlegte angestrengt, was ich als Nächstes machen sollte. Nach einer Weile fing ich an, die Scheiben der hohen Kassettenfenster zu zählen, bis etwas meine Aufmerksamkeit weckte: Eine große schwarze Fliege kroch kreuz und quer über die Scheiben. Sie war stark behaart und glänzte bläulich im Gegenlicht. Irgendwie schien sie keinen Plan zu haben, denn sie flog in kurzen Abständen mit lautem Getöse gegen die Scheiben. Mit aller Kraft versuchte ich sie zu ignorieren und schloss dabei vor Anstrengung die Augen. Es war aber vergeblich. Das laute Geräusch nervte mich inzwischen dermaßen, dass ich kurzerhand beschloss, sie zu befreien. Ich stieg auf meinen Stuhl und versuchte, das Fenster zu öffnen. Ich kam nicht an den Griff ran und fing an zu hüpfen. Leider war dies vergeblich, der Griff klemmte.
Plötzlich wurde ich von meiner Mutter in den Stuhl gedrückt, der Befreiungsversuch des Brummers wurde abrupt beendet. Eine laute Stimme aus der Zentrale gab bekannt, dass das angemeldete Telefongespräch mit Oma stand. Meine Mutti packte mich an der Hand und wir eilten zu der sich mitten im Raum befindenden Telefonkabine. Während ich die Türe schloss, nahm sie den Hörer hektisch ab und rief mit lauter Stimme: „Haallooo, hallo Mutter, kannst du mich hören?“ Die Verbindung war sehr schlecht, so blieb auch Oma nichts anders übrig, als in den Hörer zu brüllen.
Dass wir uns in einer Telefonzelle aus Holz befanden, nützte in dieser Situation nichts. Alle Wartenden konnten jedes Wort verstehen, es war wie auf dem Jahrmarkt. Die Neuigkeiten des Tages verbreiteten sich anschließend im Dorf in Windeseile. Die Flüsterpost funktionierte zuverlässig, auch ohne Spitzentechnologie. Jeder der Anwesenden nahm unfreiwillig am Leben der Anderen teil, es störte aber keinen, man kannte es nicht anders.
Das Telefonat meiner Mutter schien kein Ende zu nehmen. Nach einer endlos langen Ewigkeit zupfte ich vorsichtig an ihrem Kleid, denn auch ich wollte endlich mit Oma sprechen. Irritiert blickte sie mich kurz an, hielt dann aber den Hörer in meine Richtung. Zu meinem großen Entsetzen war ein lautes, sich mehrmals wiederholendes Schmatzen zu hören. Wie peinlich … Meine Oma schickte mir Küsse durch den Hörer! Verlegen lugte ich in den Raum. Zum Glück schien keiner der Wartenden davon Notiz zu nehmen. Wie konnte meine Oma nur ernsthaft glauben, dass sie mich durch den Hörer küssen könnte? Ich spürte, wie ich rot wurde.
Erfreulicherweise bemerkte ich kurz danach mehrere genervte Blickte und hörte lautes Räuspern aus dem Warteraum. Dies signalisierte meiner Mutter unmissverständlich, das Gespräch endlich zu beenden. Dazu wurde es auch langsam Zeit, denn in der engen Telefonzelle war es heiß geworden. Hoffnungsvoll sah ich sie an, als sie hektisch und laut in den Hörer rief: „Also Mutter, ich leg jetzt auf! Hast du mich verstanden? Hallloooo, ich muss jetzt auflegen …!“
Ein lautes Krächzen in der Leitung deutete darauf hin, dass Oma den letzten Satz bestimmt nicht mehr gehört hatte. Ohne Vorwarnung hatte die Telefonistin das Gespräch beendet. Mutter legte den schwarzen Hörer mit lautem Geräusch auf die Gabel und wir verließen die Telefonkabine. Sie bezahlte am Schalter und schien zufrieden zu sein. Ich war es auch, denn nun konnte ich wieder nach Draußen. Schade war nur, dass ich mit Oma nicht gesprochen hatte.
Als die Türe aufging und wir endlich im Freien standen, freute ich mich auf den Nachhauseweg. Ich war überrascht, als meine Mutter kurzerhand beschloss, einen kleinen Umweg zu machen. Meine fragenden Blicke beachtete sie nicht weiter, sie nahm mich einfach an der Hand und wir liefen dorfeinwärts. Ich ahnte aber sehr schnell was sie vorhatte: Der Weg führte an der Dorfkonditorei vorbei! Dort gab es auch an Werktagen leckere Schokokuchen und eine wunderbar prickelnde, gelbe Limonade … Da hatte sich doch zu guter Letzt das lange Warten im Postamt für mich mehr als gelohnt.
La poștă ↑
În zilele noastre cu toții folosim telefoanele mobile pentru a comunica cu ceilalți, a asculta muzică, a face fotografii și pentru multe alte lucruri utile, sau mai puțin utile. M-am gândit la asta când am trecut toamna trecută cu mașina pe lângă fostul oficiu poștal din satul meu natal. Mi-am amintit de o perioadă liniștită și calmă, una în care am ținut contactul unul cu celălalt fără nicio medie digitală, unde telegrama sau scrisoarea era singura metoda de comunicare la distantă.
Clădirea în care era oficiul poștal se află în centrul satului Pauliș și datează din vremea monarhiei austro-ungare. Deși pereții vechi sunt vopsiți modern în gri-albastru, ea încă arată impresionant. Frumoasa casă veche este acum una privată. Farmacia de lângă ea este într-o clădire similară. Asta mi-a dat ideea să intru înăuntru, am vrut să mă uit în jur.
Cuprinsă de impulsul momentului, am intrat în clădire. Am lăsat loc unei doamne la casă și m-am uitat curiosă în jur. Mai întâi am privit tavanul înalt, apoi ferestrele frumoase mari și vechi. Lumina palidă de toamnă ce cădea și pereții strălucitori îți dădeau o senzație apartă. După un timp ochii mei au fixat peretele, care era direct alăturat clădirii vecine. Şi așa mi-am amintit de o poveste frumoasă din copilărie.
În trecut, doar câteva gospodării din satul nostru aveau conexiune telefonică. A primii una era o aventură îndelungată, la fel era și dacă voiai să-ți cumperi o mașină. A deține o Dacie și a avea un telefon fix, însemna simbolul luxului. Nici noi nu aveam mașină, dar părinții mei erau de ani de zile pe lista de așteptare la centrul de vânzări și distribuție de la stat. Pe atunci, nu puteam decât să visăm să avem și noi un telefon fix in casă.
Centrala telefonică era și ea situată sub același acoperiș cu oficiul poștal. Pentru a satisface cererea tot mai mare de linie telefonică fixă, în anii 1970 mai multe linii au fost puse la dispoziție centralei telefonice. Pentru majoritatea sătenilor, aceasta era singura conexiune rapidă cu lumea exterioară. Neavând telefon acasă, trebuia să mergi la poștă să poti da un telefon, așa făceam și noi. De câteva ori pe an, mama mea își suna părinții și eu eram bucuroasă să merg cu ea la poștă. Din păcate, mi-am văzut rar bunicii din partea mamei și, prin urmare, mi-a fost foarte dor de ei. Bunicul nu avea nimic de-a face cu tehnologia modernă, dar în schimb bunica era mereu bine dispusă și fericită când o telefonam.
După o bună jumătate de oră de mers pe jos, mama și eu am ajuns la oficiul poștal din centrul comunei. Imediat după sosire, ea a stat la coadă în fața ghișeului, în timp ce eu m-am așezat pe unul dintre scaunele incomode din lemn. Îmi parea o veșnicie asteptarea. După un timp a venit rândul mamei, primul impas a fost depășit. Ea a spus numele bunicii, a satului precum și numărul casei și a privit-o cu răbdare pe operatoarea care nota totul. După ce datele au fost scrise într-un bloc de hârtie, doamna ne-a facut semn din cap spre sala de așteptare. Am înțeles-o fără cuvinte și ne-am așezat acolo.
Nu aveam de făcut decât un singur lucru: să așteptăm cu multă răbdare, deoarece ar putea dura mai mult timp, uneori chiar și ore, pentru a stabilii o conexiune telefonică. Toată lumea știa asta, inclusiv eu. Dar așa cum sunt copii mici de obicei, m-am plictisit foarte repede. Doar a sta printre adulți, nemișcată și mai ales a nu putea spune nimic, asta a fost o mare provocare pentru mine.
Pentru a-mi omora plictiseala, am început să alunec înainte și înapoi pe scaunul de lemn inconfortabil. Privirea încruntată a bărbatului de vizavi de mine nu m-a ținut potolită, să nu-mi leagăn violent picioarele. Picioarele mele au devenit din ce în ce mai rapide: înainte, si inapoi, înainte și iarași înapoi... Nu a durat mult și o umbrelă care stătea sprijinită de scaunul de lângă mine a cazut pe pardosea făcând mult zgomot. Ca la comandă, toată lumea mă privea cu reproș. Puțin rușinată, m-am uitat în jos și am incercat să fac pe nevinovată. Doamna din centrală s-a uitat amuzată prin vizor la mine. Fără să mă mai uit la ea, m-am asezat foarte în spate pe scaun, intenționând să stau nemișcată. Sprâncenele ridicate ale mamei mi-au dat clar de înțeles că ar trebui să rămână așa.
Din păcate, răbdarea nu a fost niciodată plăcerea mea, mai ales când eram copil. Nu a trecut mult, până m-am gândit din nou oare ce să fac. După un timp am început să număr sticla ferestrelor înalte, până când ceva mi-a atras atenția: era o muscă mare neagră care se târa pe geamuri. Era foarte păroasă și strălucea albăstrui în lumina zilei. Cumva nu părea să aibă un plan, pentru că zbura ca o nebună la intervale scurte de timp cu un vuiet puternic către ferestre. Am încercat din toate puterile să o ignor și am închis ochii cu mult efort. Dar era în zadar. Zgomotul acela m-a enervat atât de tare încât m-am hotărât să o eliberez cât mai repede. M-am urcat pe scaun și am încercat să deschid fereastra. Nu am putut ajunge la mâner și am început să sar în sus. Din păcate acest lucru a fost în zadar, mânerul era blocat.
Din senin și fără avertisment, am fost trasă în jos pe scaun de mama mea. Încercarea muștii de a se elibera s-a încheiat brusc când o voce puternică de dincolo anunța legatura telefonică cu bunica. Mama m-a prins de mână și ne-am grăbit să intrăm în cabina telefonică din mijlocul camerei. În timp ce închideam ușa, mama a ridicat frenetic receptorul și a strigat cu voce tare: „Aallooo, te salut mamă, mă auzi?” Conexiunea era foarte proastă, așa că bunica nu avea de ales decât să strige și ea în receptor.
Faptul că eram într-o cabină telefonică din lemn nu era de niciun folos în această situație. Toți cei din cameră puteau înțelege totul, era ca la un târg. Veștile zilei se răspândeau apoi în sat cu viteza fulgerului, era o corespondența în șoaptă care funcționa perfect, chiar și fără tehnologie de ultimă oră. Toată lumea putea lua parte involuntar la viața altora, dar asta nu a deranjat pe nimeni, era un fel de obisnuița a vremii respective.
Convorbirea mamei părea să dureze o veșnicie, nu se mai termina. Am început să trag cu grijă de rochia ei, am vrut în sfârșit să vorbesc și eu cu bunica. Iritată, ea mi-a aruncat o privire scurtă, dar apoi a îndreptat receptorul spre urechea mea. Spre groaza mea, s-a auzit un sunet puternic, repetitiv și zgomotos. Ce jenant... Bunica îmi trimitea pupici la telefon! M-am uitat în sală, foarte stânjenită. Din fericire, niciunul dintre cei care așteptau nu păreau să fii auzit pupicii trimiși. Cum a putut bunica să creadă că mă poate săruta prin telefon? Am simțit cum obrajii se înroșesc.
Din fericire, la scurt timp după aceea, am văzut priviri nervoase la oamenii care așteptau, uni chiar ridicând tonul vocii. Acest lucru era un semnal foarte clar adresat mamei mele că ar trebui să încheie în sfârșit conversația. Era timpul să facă asta, pentru că se încălzise în cabina telefonică îngustă și începeam să transpir. Mi-am ridicat privirea plină de speranță când mama a strigat frenetic în receptor: „Ei bine mamă, o să închid acum! Mă înțelegi? Aloooo, trebuie să închid acum...!”
Un sunet asurzitor pe linie a indicat faptul că bunica cu siguranță nu auzise ultima frază, operatoarea a încheiat apelul fără avertisment. Mama a pus receptorul jos și am ieșit din cabina telefonică. Repede a plătit la ghișeu și părea mulțumită. Eram și eu, pentru că acum puteam, în sfârșit, să ies din nou pe stradă. Din păcate nu am reușit să vorbesc și eu cu bunica, dar poate voi reușii data viitoare.
Când ușa s-a deschis eram bucuroasa să mă aflu afară, așteptam cu nerăbdare drumul spre casă. Am fost puțin surprinsă când mama a decis să facă un mic ocol. Ea a ignorat privirile mele întrebătoare, doar m-a luat de mână și am luat-o către sat. Am bănuit repede ce a vrut să-mi spună: Drumul ducea pe lângă cofetăria satului! Acolo aveau prăjituri delicioase de ciocolată și o minunată limonada galbenă chiar și în zilele lucrătoare... Si așa, așteptarea lungă de la poștă s-a meritat cu adevărat pentru mine. Am fost fericită.
In Billed war zu der Zeit die Telefonkabine auf dem Postamt ein alter Kleiderschrank.